joi, 3 februarie 2011

Nimic fără Dumnezeu..


Anna întreabă: Dumnezeu a creat totul perfect:pamantul,cerul,luminatorii,ingerii..Cum a fost posibila razvratirea lui Lucifer si caderea lui?Cum a aparut raul in deplinatatea binelui si perfectiunii?


Danny răspunde: "Ceea ce cred eu este ca Dumnezeu este perfect si ceea ce a creat El este perfect..S-a uitat Dumnezeu la tot ce a creat si a zis ca era bun. Tot Dumnezeu a creat si ingerii si omul. I-a creat perfecti cu scopul de a-l sluji pe El si a-i aduce lui Glorie...Lucifer era unul din ingerii creati de Dumnezeu, dar care a cedat pacatului mandriei, si anume a dorit sa fie el Dumnezeu, sa primeasca el gloria. El razvratindu-se a fost izgonit din cer din prezenta lui Dumnezeu si a atras si alti ingeri - deveniti demoni impreuna cu el. Fiind creat liber ca omul a putut sa aleaga si sa-l neasculte pe Dumnezeu. Aici se vede inca o data clar dovada libertatii fiintelor create de Dumnezeu. Si omul azi e liber sa aleaga sa-l primeasca sau sa-l respinga pe Dumnezeu, autoritatea Lui in viata personala."

aditza spune : "Dumnezeu e perfect!In rest,nimic nu mai e perfect.Raul nu a aparut,ci a existat.
raspunsul exact la aceasta intrebare nu-l vei gasi probabil niciodata,si nu aici...
ce spunem noi -clar e subiectiv.tu vei gasi un alt raspuns."

 | Ðiaмondd x. | spune..
Pentru început...




Citate despre Dumnezeu..
-Când apa curge şuvoi şi spală pământul. Pe tine nu te-atinge; tu eşti pe Stâncă. Când soarele usucă totul şi arde suflarea, Pe tine nu te-ajunge; tu stai la Umbră. Când vântul suflă năvalnic şi mătură zarea Tu nu eşti atinsă; tu eşti cu Dumnezeu.
-Nu cred să existe creştini care să pretindă altor creştini experimentarea în vieţile lor a unui Dumnezeu neputincios şi mărunt. Cu cât propovăduim altora un Dumnezeu de o măreţie greu accesibilă gândirii lor, cu atât ne aflăm într-un mod mai eficient în serviciul unui Dumnezeu al Absolutului.
-Dacă şi conjugarea verbului " A Fi " dovedeşte existenţa lui Dumnezeu : Eu sunt, Tu eşti, El ( adică Dumnezeu ) este , această realitate devine o certitudine cu verbul " A avea ". E suficient să ştim că : Eu am, Tu ai...pentru a trăi convinşi că "Cineva" ne-a oferit aceste posesiuni.
-Ori de câte ori m-am încrezut în mine am avut îndoieli faţă de ceilalţi. Ori de câte ori m-am încrezut în ceilalţi am avut îndoieli faţă de mine. Numai când m-am încrezut în Dumnezeu am ajuns la convingerea căci El este singurul demn de încredere.
-Cand Dumnezeu se atinge de de tine, viata ta capata un nou sens,se transforma in bine iar tu devii o marturie incontestabila pentru cei din jur a promisiunilor facute de Dumnezeu pentru cei cel cauta.
-Dumnezeu este Unul Singur, dar pe lângă El sunt multe oglinzi care-L reflectă. Când ţi se pare că L-ai găsit, întreabă-te dacă nu cumva ai dat peste o oglindă.
-Nu Ma numi Bunatate daca nu te increzi in Mine... Nu Ma numi Stapan daca nu-Mi slujesti... Nu Ma numi Tata daca nu Ma asculti... Nu Ma numi Lumina daca nu Ma vezi... Nu Ma numi Cale daca nu Ma urmezi... Nu Ma numi Intelepciune daca nu-Mi asculti sfatul... Nu ma numi Frumusete daca nu Ma iubesti... Nu Ma numi Bogat daca nu vrei sa te ajut... Nu Ma numi Vesnic daca nu Ma cauti... Daca te condamni tu insuti, nu da vina pe Mine...


Dumnezeu răspunde la Rugăciuni :)


Unii oameni (atei) nu cred in Dumnezeu..de ce?"pentru că El" zic ei "îşi pedepseşte copiii prin
diferite metode..-inundaţii,cutremure,foamete.."dar nu înteleg că bunătatea Lui este foarte mare si că
El ingaduie toate astea ca să i se vada puterea cand ne salveaza din aceste calamitati...


Mai departe va urma o întrebare foarte des pusă : "Există Dumnezeu?"
asta m.am întrebat şi eu în diferite momente când credinţa mea a fost pusă la încercare..


RăspunsAm găsit foarte interesant faptul că se acordă atât de multă atenţie acestui subiect. Ultimile statistici spun că peste 90% din populaţia lumii de astăzi crede în existenţa lui Dumnezeu sau a unei puteri superioare. Totuşi, discuţia este cumva generată de cei care cred că Dumnezeu există în dorinţa de a demonstra că El există cu adevărat. În ceea ce mă priveşte, cred că discuţia ar trebui să aibă o direcţie cu totul opusă
În orice caz, existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată sau negată. Chiar Biblia spune că noi trebuie să acceptăm prin credinţă că Dumnezeu există: “Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6). Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă dacă ar face acest lucru, nu am mai avea nevoie de credinţă. " 'Tomo' i-a zis Iisus, 'pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” (Ioan 20:29).

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că nu sunt dovezi cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Biblia spune: “Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge pană la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui” (Psalmul 19:1-4). Privind la stele, înţelegând mărimea universului, văzând minunăţiile naturii, şi frumuseţea unui asfinţit de soare – toate acestea arată către un Dumnezeu Creator. Şi dacă aceste motive nu sunt de ajuns, există dovezi ale lui Dumnezeu în propriile noastre inimi. Eclesiastul 3:11 ne spune: “…a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei…”. Există ceva în adâncul fiinţei noastre care recunoaşte că viaţa nu se sfârşeşte aici pe pământ şi că nu aparţinem acestei lumi pentru totdeauna. La nivelul intelectului, putem respinge aceasta cunoaştere, însă prezenţa lui Dumnezeu în noi şi prin noi îşi face încă simţită influenţa în interiorul nostru. Biblia ne avertizează că, în ciuda acestui lucru, unii oameni vor nega totuşi existenţa lui Dumnezeu: “Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!”.” (Psalmul 14:1). Întrucât peste 98% din oamenii care au trăit de-a lungul istoriei pe pământ, din toate culturile, toate popoarele şi de pe toate continentele, au crezut în existenţa lui Dumnezeu sub diferite forme, trebuie să existe ceva (sau cineva) care să fi generat această credinţă.
În plus faţă de argumentele Bibliei cu privire la existenţa lui Dumnezeu, există şi argumente logice. În primul rând, există argumentul ontologic. Cea mai cunoscută formă a argumentului ontologic utilizează conceptul de Dumnezeu pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu. Se începe prin definirea lui Dumnezeu drept “cineva sau ceva mai presus de care nimic nu poate fi conceput”. Apoi este clar că a exista înseamnă mai mult decât a nu exista, şi astfel cel mai mare lucru care se poate concepe trebuie să existe. Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci El nu ar fi cea mai mare fiinţă care ar putea exista – însă asta ar intra în contradicţie chiar cu definiţia lui Dumnezeu. Cel de-al doilea argument este cel teleologic. Argumentul teleologic constă în aceea că întrucât universul ne arată o concepţie atât de uimitoare, încât trebuie să existe o Persoană Divină care să îl fi conceput. De exemplu, dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de soare, nu ar fi în măsură să aibă viaţă pe el aşa cum se întâmplă acum. Dacă elementele din atmosfera terestră ar avea proporţii diferite cu numai câteva procente, orice vieţuitoare de pe pământ ar muri. Probabilitatea de apariţie a unei singure molecule de proteină este de 1 la 10243 (adică 10 urmat de 243 zerouri). Pe de altă parte, o singură celula este formată din milioane de molecule de proteine.
Al treilea argument logic cu privire la existenţa lui Dumnezeu este denumit argumentul cosmologic. Fiecare efect trebuie să aibă o cauză. Universul şi orice există în el reprezintă un efect. Trebuie, deci, să existe ceva care să fi cauzat apariţia şi existenţa acestuia. În sfârşit în acest şir, trebuie să existe ceva “ne-cauzat” care să fi fost sursa a tot ceea ce a apărut şi există. Acest ceva “ne-cauzat” nu poate fi decât Dumnezeu. Al patrulea argument este cunoscut şi sub numele de argumentul moral. Fiecare popor din istorie a avut o formă sau alta de norme sau legi. Toţi au avut o percepţie asupra binelui sau răului. Crimele, minciuna, hoţia şi imoralitatea sunt pretutindeni asociate cu răul. De unde am putea să avem acest simţ al binelui şi răului dacă nu de la un Dumnezeu Sfânt?
În ciuda a tot ce am prezentat mai sus, Biblia ne spune că există şi vor exista oameni vor refuza aceste argumente clare şi de netăgăduit cu privire la Dumnezeu şi vor crede minciuni în locul lor. Romani 1:25 declară: “căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, şi au slujit şi s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin.” Biblia arată de asemenea că oamenii nu au nici o scuză pentru necredinţa în Dumnezeu: “În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1:20).
Oamenii îşi justifică lipsa credinţei în Dumnezeu pentru că nu ar fi “ştiinţific” sau pentru că “nu ar exista dovezi”. Adevăratul motiv este că odată ce oamenii ar recunoaşte că Dumnezeu există, ei ar trebui să recunoască şi că există şi o relaţie de responsabilitate faţă de Dumnezeu, şi în felul acesta că au nevoie de iertare din partea lui Dumnezeu (Romani 3:23; 6:23). Dacă Dumnezeu există, atunci suntem responsabili pentru faptele noastre înaintea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu există, atunci noi am putea să facem orice dorim fără să fie cazul să ne îngrijorăm în privinţa judecăţii lui Dumnezeu. Eu cred că acesta este motivul pentru care evoluţionismul este atât de puternic promovat de către atât de multe persoane din vremurile noastre – pentru a le da oamenilor o alternativă la credinţa într-un Dumnezeu Creator. Dumnezeu există şi toţi ştim la urma urmei că El există. Simplul fapt că unele persoane promovează atât de agresiv necredinţa în existenţa lui Dumnezeu este de fapt un argument al existenţei Sale.

Dă-mi voie să îţi ofer un ultim argument pentru a arăta că Dumnezeu există. Cum ştiu eu că Dumnezeu există? Ştiu că Dumnezeu există pentru că vorbesc cu El în fiecare zi. Nu Îi aud vocea efectiv, prin sunete, dar Îi simt prezenţa, Îi simt călăuzirea, Îi cunosc dragostea pentru mine, Îi doresc harul. Au existat lucruri care s-au petrecut în viaţa mea şi care nu au altă explicaţie posibilă decât că sunt de la Dumnezeu. Dumnezeu m-a mântuit şi mi-a schimbat viaţa într-un mod atât de miraculos încât nu pot face altceva decât să recunosc şi să laud existenţa Lui. Totuşi, nici unul dintre aceste argumente nu pot să convingă pe nimeni dintre cei care refuză să recunoască ceea ce este atât de clar. În final, existenţa lui Dumnezeu trebuie acceptată prin credinţă (Evrei 11:6). Credinţa în Dumnezeu nu reprezintă un salt în întuneric, ci este un pas sigur într-o zonă bine luminată unde 90% din oameni deja locuiesc.








Viaţă după moarte...





Marturie Charo Washer (Sotia lui Paul Washer)







La paisprezece ani, părinţii mei ne-au înscris pe mine şi surorile mele la o şcoală Baptistă condusă de misionari americani în Lima, Peru. Motivaţia lor nu avea nimic de a face cu religia. Orele erau predate în limba engleză şi părinţii noştri au considerat că ne-ar fi folositor să învăţăm o altă limbă.

Părinţii mei nu erau deosebit de interesaţi de nimic „Creştin”. Singurul motiv pentru care frecventam Biserica Catolică, chiar sporadic ( La Crăciun şi Paşte) era ca să le facem pe plac bunicilor care erau catolici. Faptul că noua noastră şcoală era „Evanghelică” îi deranja teribil pe bunicii mei, dar părinţii mei au considerat că puţină religie nu ne-ar strica, indiferent ce religie era!

Înainte de a frecventa şcoala Baptistă, eu aveam foarte puţine cunoştinţe despre religie. Mama mea fusese afiliată cu Martorii lui Iehova pentru o perioadă scurtă de timp. Îmi amintesc o doamnă care venea la noi acasă o dată pe săptămână să studieze Biblia împreună cu mama mea. O altă doamnă venea împreună cu ea ca să mă înveţe istorioare biblice. Orice cunoştinţe a povestirilor din Biblie pe care le-am avut eu vreaodată ca şi copil sunt din aceste întâlniri.

La şcoala Baptistă, memoram capitole întregi din Biblie, în engleză şi în spaniolă, frecventam capela o dată pe săptămână, şi auzeam despre Domnul în mod regulat. La sfârşitul fiecărui servici divin de la capelă, se făcea o invitaţie, dar eu nu simţeam nici-o nevoie „să-L primesc pe Isus ca Salvatorul meu”. Mă gândeam că odata ce nu-L „urăsc” pe Isus, El trebuie să fie în inima mea.

Încetul cu încetul, majoritatea prietenilor mei ieşeau în faţă şi învăţătorii îi determinau să se roage împreună ca să fie mântuiţi. Mi-era incomodă toată această situaţie, dar într-o zi la chemarea în faţă am ridicat mâna pur şi simplu pentru a trece de această fază. Mulţi dintre prietenii şi învăţătorii mei făceau presiuni asupra mea ca s-o fac şi eu nu vroiam să fiu cioara albă. M-am rugat cu un profesor care m-a luat într-o parte după slujbă şi m-am simţit eliberată. Nu fusesem eliberată de păcatul meu pentru că nu mă simţeam păcătoasă. Eram pur şi simplu eliberată să fiu salvată de iad şi să fiu în acelaşi grup cu ceilalţi prieteni ai mei.

Din acel moment, eram activă în biserică, la întâlnirile de tineret, la taberele de tineret şi majoritatea prietenilor mei erau creştini sau copii de misionari. Îmi plăceau toate activităţile „Creştine” şi slujeam în biserică, cât de mult posibil.

Crescând într-o familie unde părinţii erau disciplinari şi ne învăţau să deosebim binele de rău, nu aveam nici-o problemă în a respecta regulile „ce să faci şi ce să nu faci” în VIAÞA Creştină. Niciodată nu mi-am pus la îndoială mântuirea mea pentru că eram exact ca ceilalţi copii Creştini din jurul meu. Mereu fusesem un „copil bun” care nu umbla cu droguri, alcool, petreceri sau prieteni destrăbălaţi. Eram ok când mă comparam cu cei din jurul meu, dar niciodată nu mă comparam cu Hristos.

Biserica pe care o frecventam eu era mică şi acolo nu existau studii biblice. Tinerii Creştini învăţau pur şi simplu ce puteau de la slujbele de duminică şi de la întâlnirile de tineret. Nu fusesem învăţaţi să studiem Scriptura şi eu nu puneam niciodată întrebări pentru că îmi era prea ruşine.

Când aveam şaisprezece ani, am simţit că Dumnezeu mă chema să fiu misionară, citisem despre Mary Slessor, misionara scoţiană în Calabar, Africa şi inima mea a fost mişcată. Eram fermecată de această femeie necăsătorită care-şi risca viaţa ca să meargă într-un loc părăsit să spună altora despre Dumnezeu! Citeam tot ce-mi cădea în mână ce avea legătură cu misionarii: Hudson Tazlor, William Carey, Amy Carmichel, etc, etc. M-am alăturat unui grup de Creştini din Biserica Salvatorului şi am început să slujesc copiilor străzii. Îi hrăneam, le aduceam haine şi le spuneam despre Isus. Credeam că mi-am găsit locul în viaţă şi că Dumnezeu vrea să fiu misionară. Întotdeauna mi-a plăcut să învăţ limbi străine şi chiar mă gândeam să devin traducătoare şi să-mi folosesc abilitatea de a traduce multele cărţi Creştine bune care sunt disponibile doar pentru Creştinii vorbitori de engleză. Privind la tot în urmă, acum realizez că eram motivată de gândul romantic al misiunilor. Era doar o lucrare a firii pământeşti şi nimic mai mult.

Când aveam şaptesprezece ani, ne-am mutat cu familia în Paraguai şi eu am rămas puternică în dorinţa mea de a-L sluji pe Dumnezeu. Frecventam câteva tabere Creştine şi ajutam ca şi consilier. Fusesem educată de femei evlavioase şi creşteam în cunoştinţa mea despre ce e bine şi ce nu, în viaţa Creştină. Eram activă în biserică şi în în grupul nostru de tineret. Acum realizez că dragostea grupului în care mă aflam mă motiva să continui în viaţa Creştină. Era un loc minunat unde să te afli, cu oameni buni şi cu prieteni buni.

Cu cât dorinţa mea de a deveni misionară creştea, tot aşa şi zarva din casa mea. Părinţii mei erau foarte potrivnici ideii, dar eu mă rugam ca Dumnezeu să-mi deschidă uşi ca să studiez la Institutul „Word of Life” (Cuvântul Vieţii) din Argentina. După providenţa Lui Dumnezeu, la optsprezece ani, am obţinut o bursă la un colegiu Biblic din Mayfield, Kentucky. Eram foarte emoţionată că în sfârţit voi putea învăţa să devin misionară!

Când am venit în Statele Unite, aveam această noţiune naivă că fiecare cetăţean era un super-Creştin. Gândirea mea greşită se trăgea din faptul că majoritatea misionarilor evlavioşi pe care-i cunoscusem în America de Sud veneau din Statele Unite. Spre surprinderea mea, la scurt timp am descoperit că frecventând un Colegiu Creştin nu era ceea ce mă aşteptam eu să fie. Eram şocată de felul cum îşi duceau viaţa unii studenţi. Eram foarte dezamăgită şi pur şi simplu aşteptam să termin şcoala şi să mă întorc în Peru ca misionară.

La douăzeci de ani eram căsătorită cu Paul şi ne-am întors în Peru ca misionari. Nu se putea fi mai bine! Lucram împreună unde îmi plăcea atât de mult, dar după un an romantismul vieţii misionare a început să dispară. Mă simţeam nelalocul meu, incomod şi fără rezultat, dar nu ştiam exact ce nu merge. Credeam că era pur şi simplu zbuciumul şi truda vieţii misionare. Credeam ca sunt imatură şi că am nevoie să cresc.

După câţiva ani, Paul necesita o înlocuire de şold iar mie mi s-au deschis uşile să termin colegiul. Mi-am zis: „Asta este! Dacă îmi termin studiile, voi fi o misionară mai eficace şi totul va fi bine.” Am terminat şcoala în timpul alocat, dar zbuciumul continua. Vedeam că nu aveam abilităţi să slujesc ca ceilalţi Creştini in jurul meu. Vedeam că în adâncul inimii mele dorinţa pentru lucrurile Lui Dumnezeu era foarte mică, fără bucurie sau pace, şi fără abilitatea de a birui păcatul. Lucrurile ce erau prezente în viaţa fiecărui Creştin adevărat, nu erau prezente în viaţa mea. Unicul mod de a-mi descrie viaţa mea la acel moment era frustrare completă ce se potrivea în tiparul unui Creştin adevărat...dar încă eram oarbă la nevoia mea adevărată – transformare! Citeam Biblia din datorie, dar nu pentru că simţeam o profundă nevoie sau dorinţă după Cuvântul Lui Dumnezeu. Mă rugam pentru alţii ca să-L cunoască pe Hristos, pentru lucrul în Peru, şi pentru nevoile altora, dar nu puteam să am părtăşie cu Dumnezeu.

Mă deranja foarte tare când îi auzeam pe alţii vorbind despre părtăşia lor cu Dumnezeu. Întrebam, „De ce nu pot simţi şi eu la fel?” Scuzam lipsa realităţii din viaţa mea spunând că alţii erau doar emotivi iar eu pur şi simplu nu eram genul acela de persoană. Aveam suficiente scuze ca să-mi risipesc bănuiala şi totuşi îmi doream să am ceea ce alţi Creştini părea că au – o relaţie specială cu Dumnezeu şi nu doar o listă bine definită cu ce e bine şi ce e rău.

După câţiva ani în câmpurile din Peru, eu şi cu Paul ne-am mutat în State. Aceasta doar a adăugat la frustrarea mea. Iubeam biserica noastră şi prietenii din Peru şi nu doream să locuiesc în Statele Unite. Ştiam că era voia Lui Dumnezeu pentru noi şi niciodată nu m-am împotrivit lui Paul, dar el ştia că mă întristase. Cu cât trecea timpul, eu mă retrăgeam din ce în ce mai mult. M-am ascuns în biroul de la Heartcry şi intram foarte puţin în contact cu oamenii.Dădeam vina pe faptul că nu-mi doream să locuiesc în Statele Unite. Credeam că lucrurile vor sta altfel dacă aş fi fost în Peru din nou. M-am liniştit puţin gândindu-mă la aceasta, dar era doar o scuză.

Paul şi alţii mă rugau să slujesc ori să predau, dar eu mereu evitam această oportunitate. Chiar foloseam nişte scuze care de altfel sunau foarte pios, de genul, „ Nu sunt vrednică!” sau „Eu mă lupt atât de mult încât nu aş putea să dau lecţii nimănui!”

Încetul cu încetul, începeam să fiu foarte precaută cu alţii pe care îi ştiam că erau Creştini evlavioşi. Ei pur şi simplu mă făceau să mă simt incomod pentru că ştiam că dacă vor petrece suficient timp cu mine, vor putea să vadă că sunt „goală”, că e ceva în neregulă cu mine. Ceva ce nu puteam defini exact!

În sfârşit, aproape trei ani în urmă, am început să-mi pun sub semnul întrebării mântuirea mea. Mă năpădeau îndoielile de fiecare dată când îl auzeam pe Paul predicând despre siguranţa mântuirii din 1 Ioan. La început, puteam să înlătur repede orice îndoială, dar în timp, îndoielile au început să mă copleşească. Şedeam pe bancă şi încercam cu disperare să-L „conving pe Dumnezeu” că eram cu adevărat o Creştină. Nu aveam pace cu privire la veşnicie şi cu toate acestea nu eram îngrozită cum ar fi trebuit să fiu. Eram oarbă. Nu vedeam faptul că devenisem o persoană critică şi mânioasă care avea o scuză pentru tot ce nu mergea bine în viaţa mea.

În cele din urmă mi s-a aprins un beculeţ: Dacă eu nu eram întocmai o Creştină? Dacă am fost înşelată în toţi aceşti ani? Dacă eu încercasem să mă încadrez într-un tipar Creştin şi în final mi-am epuizat puterea şi dorinţa de a mă conforma? De ce eram atât de zbuciumată? Un Creştin adevărat creşte şi se schimbă, dar la mine starea spirituală se agrava. Un Creştin adevărat se poate pocăi şi birui păcatul, cu toate că eu mă uram şi plângeam cerând eliberare, nu aveam puterea sa biruiesc. Dacă nu eram cu adevărat o Creştină?

Spre sfârşitul lunii Septembrie, Paul a fost invitat să predice la o misiune în San Antonio, Texas. După cum procedează în multe locuri, Paul a predicat despre siguranţa mântuirii din 1 Ioan. Eu mi-am început zvârcolirea mea obişnuită întrebându-mă de ce nu predică altceva! Din nou, aceeaşi întrebare mi-a venit în inimă. Dacă nu sunt o Creştină? Un Creştin n-ar trebui să simtă aşa! Un Creştin nu s-ar agita pe bancă la auzul acestor lucruri! Trebuia să aflu, o dată pentru totdeauna. Şedeam acolo şi în fiecare noapte aplicam fiecare test din 1 Ioan vieţii mele fără scuze. Pe la jumătatea predicii ştiam deja că eram pierdută.

Biserica era mică şi ne întâlneam afară într-un cort. Era noapte şi de cealaltă parte a străzii o prostituată mergea în sus şi-n jos pe trotuar. M-am uitat la ea şi m-am uitat la mine şi atunci am ştiut că în ochii Lui Dumnezeu nu era nici-o diferenţă între ea şi mine. Aici eram eu, soţie de misionar, îmbrăcată evlavios, pe bancă în biserică, eu care am slujit pe câmpul de misiune, am predat, am consiliat, am mărturisit, am lucrat, am dat, m-am rugat şi chiar am plâns pentru lucru... Şi cu toate acestea eram tot atât de departe şi tot atâta nevoie de Dumnezeu aveam ca şi prostituata aceea de peste drum.

Vroiam să fug afară din cort strigând. Doream să fiu singură, doream să fug şi să mă ascund, dar slujba urma sa se termine curând. Eram ca o fantomă. Mă plimbam şi vorbeam cu oameni dar tot ce vroiam era să merg acasă. În acea noapte a trebuit să merg acasă cu soţia pastorului şi cu toţi copiii pentru că bărbaţii au rămas să slujească după serviciul divin. Când am urcat în maşină ea m-a rugat să-i povestesc cum m-am întors la Dumnezeu. Am vrut să sar din maşină! În acea seară ştiam că eram pierdută dar i-am împărtăşit istoria convertirii mele de la paisprezece ani.

Chiar şi după acea seară din San Antonio, eu mai vroiam o confirmare că îmi vrobise Dumnezeu cu adevărat. Mă zbăteam cu mândria mea şi cu consecinţele de a le spune altora că nu eram convertită: „ Ce mărturie rea va fi pentru fiecare persoană ce ne cunoştea pe noi şi lucrul nostru. Oamenii vor crede că eram falsă şi voi ruina lucrarea.”

Câteva zile mai târziu, Paul a început să-mi împărtăşească bucuria lui de fi în mijlocul voii Lui Dumnezeu. În acel moment nu mai puteam duce acea povară, aşa că i-am spus tot ce aveam în inima mea şi tot ce simţeam. După ceam terminat, unicul lucru pe care mi l-a spus a fost: „În baza a ceea ce mi-ai spus, eu nu pot spune că eşti o Creştină.” Aceasta era exact ce aveam nevoie să aud! Aveam nevoie ca cineva să-mi confirme ce simţeam în inima mea. Aveam nevoie de o altă confirmare din partea Lui Dumnezeu. Nu eram o Creştină şi pentru prima dată mi-am văzut păcatul cum nu-l mai văzusem niciodată până acum. Mă pocăisem cu adevărat. Aveam o nevoie disperată de Hristos şi de viaţa pe care doar El mi-o poate da.

În acea noapte am stat până la 00:30 în rugăciune am citit 1 Ioan. L-am rugat pe Dumnezeu să-mi arate viaţa mea cu o mai mare claritate decât o văzusem până acum. Într-o convingere de păcat am experimentat o pocăinţă a păcatelor cum nu o mai făcusem până atunci. De multe ori înainte „mă simţeam rău” şi doream ca data viitoare să „fac mai bine”, dar nu experimentasem niciodată pocăinţa adevărată ca în acea noapte. Am strigat la Dumnezeu să mă mântuiască şi să mă schimbe. Recunoşteam că nu puteam duce o viaţă Creştină pentru că nu aveam viaţa Lui Hristos. În timp ce strigam la Dumnezeu s-a întâmplat ceva minunat – Dumnezeu Şi-a revărsat dragostea Lui în inima mea şi m-a umplut de pace. Am fost transformată de puterea Lui Dumnezeu şi mi-a dat siguranţa puternică a mântuirii în inima mea.

Tremur de frică când mă gândesc la viaţa mea de înainte. Cât este de uşor să fii înşelat şi să fii în drum spre iad! Doar moralitatea şi activitatea religioasă, chiar şi activitatea misionară nu sunt suficiente să dovedească valabilitatea mântuirii noastre dacă nu există recunoaşterea depravării, pocăinţa adevărată, credinţa în Hristos, victoria asupra păcatului şi o dorinţă sinceră de a-L cunoaşte şi de a fi cunoscut de Dumnezeu. Mă înfior când mă gândesc câţi pastori, soţii de pastori şi lucrători Creştini dedicaţi au o speranţă falsă şi au nevoie de transformare. Unica mea observaţie este aceea care vine din Scriptură:

„Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă încercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Hristos este în voi? Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.” 2 Corinteni 13:5

De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. 2 Petru 1:10

La câteva săptămâni după convertirea mea, am dat de următoarele cuvinte în „Meditaţii dimineaţa şi seara” ale lui Charles Spurgeon (4 Noiembrie). Comunică foarte clar ceea ce acum eu ştiu că e adevărat:
„Prin lumina Ta vedem lumina – Pslamul 36:9 – Nici-o gură nu poate spune inimii despre dragostea Lui Hristos până când însuşi Isus nu-i vorbeşte. Toate descrierile sunt pasive şi n-au succes dacă Duhul Sfânt nu le umple cu viaţă şi putere; până când Emanuel al nostru nu se descoperă sufletului, acesta nu-L va vedea. Dacă L-ai vedea pe Fiul, ai aduna toate mijloacele de iluminare şi vei priva globul de luminător? Nu, omul înţelept ştie că soarele se arată singur şi doar prin strălucirea lui se face văzut. La fel este şi cu Hristos. „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a decsoperit lucrul acesta.” Purifică carnea şi sângele prin orice proces educaţional care-l alegi, ridică facultăţile mentale la cel mai înalt grad al puterii intelectuale, şi totuşi nimic din toate acestea nu-L poate revela pe Hristos. Duhul Lui Dumnezeu trebuie să vină cu putere şi să-l acopere pe om cu aripile Sale, şi în acea mistică Sfântă a Sfintelor Domnul Isus trebuie să se prezinte ochiului sfinţit aşa cum nu o poate face celor „orbi”. Hristos trebuie să fie propria Sa oglindă: Marea majoritatea a lumii, cu ochii închişi, nu poate vedea nimic din gloria nespusă a Lui Emanuel. El stă în faţa lor fără nici-o formă de frumuseţe, o rădăcină scoasă dintr-un pământ uscat, respins de către cei orgolioşi şi dispreţuit de către cei mândri. Numai unde Duhul a atins ochiul cu balsamul de ochi, a însufleţit inima cu viaţă divină, şi a instruit sufletul spre un gust ceresc, doar acolo El este înţeles. „Pentru tine care crezi El este valoros;” Pentru tine El este Piatra din capul unghiului, Stânca mântuirii tale, totul şi toate; dar pentru alţii El este „ o Piatră de poticnire şi o stâncă de cădere”. Fericiţi sunt acei cărora Dumnezeu li se manifestă, căci promisiunea Lui pentru aceştia este că El va rămâne în ei. O Isuse, Domnul nostru, inima noastră este deschisă, vino şi să nu mai pleci niciodată. Arata-ni-te nouă acum! Învredniceşte-ne cu o licărire din farmecul tău.









Interviu Mariana Soare-Flacara Inchinarii..






Mariana Soare locuieşte în Bucureşti. Împărtăşeşte cu noi povestea ei de viaţă, impresionantă şi plină de strălucirea lui Dumnezeu. Poate de multe ori cu inima însângerată, zdrobită, sfărmată dar luminată cu seninatate în suflet paşind în viaţă ca o învingătoare. Ea este o încurajare, o binecuvântare şi o inspiraţie pentru cei care o întâlnesc.


Mariana ce ne poţi spune despre tine şi famila ta?


Sunt născută în Bucureşti într-o familie modestă din punct de vedere financiar dar care adoră copiii. Sunt cel de-al 3-lea copil al lor. Când mama a rămas însărcinată cu mine îşi doreau foarte mult un băiat pentru că aveau deja două fete. Astfel ca o mare parte din copilăria mea am fost numită “băiatul lui tata” şi am petrecut foarte mult cu tata uitându-mă la meciuri de fotbal, mergând la pescuit…etc, sau chiar în timp ce stăteam la o bere împreună fără să înţeleg atunci că această manifestare este tot o formă de respingere a personalităţii unui copil. Am fost tratată în copilărie ca un om normal poate şi de aceea aveam impresia că într-o dimineaţă s-ar putea să mă trezesc şi să fiu vindecată. Nu îmi puteam imagina că voi rămâne în scaun cu rotile toată viaţa şi că voi depinde în cele mai mici detalii de alţii neputând să îmi împlinesc visele, dorinţele, aşteptările…. M-am simţit iubită în copilărie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru părinţii mei cărora la naştere, medicii le-au sugerat că ar fi mai bine să mă abandoneze în spital sau la un cămin pentru că oricum voi muri în câteva zile, săptămâni sau luni. Chiar le-a fost sugerată ideea de a fi de accord să mi se administreze o injecţie care “să mă ajute” să nu mă mai chinui şi să îi elibereze şi pe ei de toată această povară a existenţei unui copil invalid şi care va murii curând.


Cum a fost viaţa ta înainte de al cunoaște pe Isus?


Până la 14 ani am avut cât de cât o copilărie normală… însă la vârsta de 14 ani (chiar de ziua mea de naştere), am aflat că boala mea din punct de vedere medical este irecuperabilă şi că din punctul lor de vedere voi rămâne toată viaţa mea în scaun cu rotile. Această veste m-a dărâmat emoţional pentru că eram o elevă premiantă care avea multe planuri (să devin medic, să mă căsătoresc cu un poliţist, să am 2 copii), şi toate aceste planuri au fost într-o clipă spulberate fapt care m-a împins spre ce-a mai neagră perioadă din viaţa mea. Am trăit într-o depresie profundă, în care “scopul vieţii mele” era să caut o modalitate de a mă sinucide. Şi am încercat în multe feluri :”prin somnifere,  am încercat să mă înnec, mi-am tăiat venele m-am pus în stradă în faţa unor maşini… dar Dumnezeu nu a permis acest lucru pentru că avea cu viaţa mea un scop. Eram în acea perioadă plină de ură, eram foarte agresivă, vorbeam şi mă purtam extrem de urât cu toţi cei din jurul meu, îi uram pe cei care erau fericiţi şi mai ales pe Dumnezeu care a permis să mă nasc şi să trăiesc aşa. Această stare a continuat 6 ani până când Lumina Călăuzitoare a Cuvântului Lui Dumnezeu a pătruns în viaţa mea şi a distrus acel întunerec gros care mă împiedica să văd dincolo de ceea ce Dumnezeu avea deja pregatit pentru viaţa mea, destinul pe care El îl hotărâse pentru mine din veşnicie. Nu cred că există predestinare dar  cred că există o voie a Sa pe care trebuie să o înţelegem, să o căutăm şi să ne dorim să intrăm în ea.


Povesteşte-ne despre momentul întoarcerii tale la Isus? Ce a produs El în tine?


După 6 ani de depresie profundă, într-o zi frumoasă de Mai 1996, aproape de zona unde locuim noi a fost ridicat un cort de evanghelizare (singurul de până atunci şi de atunci până acum). Toţi oamenii vorbeau despre acest eveniment, unii de bine alţii de rău. Noi în fiecare seară lăsam geamul deschis şi ascultam ceea ce se auzea din acel loc. Mama mergea foarte des acolo să asculte pe acei oameni iar când venea acasă observăm că se poartă altfel cu mine decât o făcuse până atunci deşi eu eram la fel de agresivă şi de plină de ură. Într-una din zile mi-a propus dacă sunt de accord să fiu vizitată de câţiva tineri care se ocupau cu această lucrare şi am fost de accord. Au venit într-o duminică şi am stat de vorbă poate câteva ore iar ceea ce m-a marcat profund a fost că mi s-a spus că Isus mă iubeşte şi că El ştie durerea mea, şi prin ce trec zilnic. La toate întrebările puse mi se răspunde din Cuvântul lui Dumnezeu şi toate răspunsurile subliniau dragostea imensă a lui Isus care a murit pentru ca eu să fiu fericită. L-a sfârşitul acelei vizite tinerii au zis că se vor retrage şi că vom mai ţine legătura însă eu am fost atât de marcată de ceea ce aflasem încât am început să plâng şi să îi implore să mă ajute să îL cunosc pe Acela care mă iubeşte aşa de mult pentru că pe mine nu mă iubeşte nimeni. S-au întors şi am făcut împreună o rugăciune care mi-a schimbat radical viaţa chiar din aceea clipă şi pe parcursul anilor.
Schimbările produse de prezenţa Lui în viaţa mea sunt majore :” am renunţat la dorinţa de a mă sinucide, la agresivitate, la ură, la invidie şi gelozie faţă de oamenii fericiţi din jurul meu, am devenit o persoană activă şi responsabilă şi toate acestea nu le spun ca să mă laud. Sunt conştientă de faptul că mai sunt încă foarte multe domenii în viaţa mea unde am încă nevoie de vindecare şi eliberare, nu am ajuns la desăvârşire dar ştiu că Acela care m-a iubit aşa de mult pe mine Mariana Soare încât şi-a dat viaţa pentru ca eu să fiu mântuită şi fericită, ceea ce a început în mine va duce la bun sfârşit şi îşi va împlini cu mine toate promisiunile făcute pentru că El nu este un Dumnezeu care să îşi ia cuvântul înapoi şi o va face cu oricare dintre aceia care au îndrăzneala să se încreadă pe deplin în El.


Povesteşte-ne un pic despre viaţa ta, activităţile tale și slujirea ta din prezent?


Cum am devenit eu dintr-o persoană fără chef de viaţă o persoană foarte activă datorită dragostei Sale şi implicării Lui în viaţa mea? Am început prin a merge în vizită în închisori în calitate de instructor biblic pentru ca astăzi Dumnezeu să păstreze această dorinţă vie în inima mea de a mă implica în vieţile altora prin consiliere fiind în prezent implicată ca şi cursant în şcoala de consiliere Ellel unde deja merg de un an jumate, în fiecare lună 3 zile la Timişoara (cu trenul).
Alt lucru pe care am început să-l experimentez este lupta spirituală reală. Mulţi oameni cu dezabilităţi cred că ei nu sunt chemaţi în lucrarea lui Dumnezeu să lupte pentru împărăţia Lui. La întâlniri de post şi rugăciune ale străjerilor am văzut o parte din chemarea lui Dumnezeu pentru mine de a mă ruga şi mijloci şi de a lua în serios bătălia spirituală existentă.
Deasemenea periodic mă întâlnesc cu un grup de persoane cu dizabilităţi unde discutam despre vindecările pe care Domnul Isus le-a făcut şi despre posibilitatea reală de a le experimenta şi noi astăzi precum şi despre implicarea noastră în slujba lui Dumnezeu cu normă întreagă pentru că El nu priveşte la faţa noastră, la condiţia noastră fizică sau socială ci ne cheamă pe toţi să ne implicăm în lucrarea Lui fiecare după chemarea care i-a fost făcuta de însăşi Stăpânul Universului.


Ce înseamnă suferinţa şi Dumnezeu pentru tine? Crezi că au vreo legătură?


În Biblie este scris că am fost chemaţi să suferim însă nu orice suferinţă este în voia lui Dumnezeu. Eu cred că a suferii pentru lărgirea sau înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu în această lume este un mod în care Dumnezeu necheamă să suferim, dar a fi bolnav, a fi sărac a suferi poate fi şi o capcană a celui rău care doreşte să ne ţină captivi într-o stare de permanentă suferinţă pentru ca să nu putem experimenta acea viaţă din belşug pe care Domnul Isus ne-o promite atunci când spune “ Eu am venit ca oile să aibă viaţa şi s-o aibă din belşug.” Ioan10:10.
Acum aproximativ 10 ani am trecut printr-o experienţă traumatizantă care m-a marcat profund. În urma unei infecţii renale datorată unor calculi am fost operată de urgenţă şi pentru că aveam doar 35 de kg , corpul meu nu a suportat doza prea mare de anestezic fapt pentru care funcţiile vitale au încetat şi am intrat în moarte clinică. Nu pot spune despre această întâmplare că a fost spre slava lui Dumnezeu. Însă …toate lucrează împreună spre binele celor ce îL iubesc pe Dumnezeu. Şi nici despre orice fel de handicap, boală, durere, traumă….etc. Dacă privim la istorisirea din Biblie despre orbul din naştere “Ioan 9:1-7” expresia…s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu, nu înseamnă că boala lui era spre slava Domnului ci vindecarea care a urmat. Există momente în care Dumnezeu  permite să suferim dar nu este voia Lui pentru viaţa noastră a copiilor Lui ci poate fi o consecinţă a păcatelor din viaţa noastră sau un blestem generaţional.

Ai fost în Africa de Sud? Ce ai făcut acolo? Ce impact a avut această călătorie asupra ta? Cum ai simţit prezenta lui Dumnezeu acolo?

Da, am fost în Johannesburg capitala Africii de Sud unde am participat timp de 3 săptămâni la HeallingSchool ( şcoala de vindecare ). A fost ce-a mai puternică experienţă spirituală pe care am trăit-o până acum. Am văzut cum Dumnezeu lucrează altfel decât ştiam eu că este posibil. Prezenţa Duhului Sfânt era aşa de reală încât aproape că o puteai percepe fizic. Aveam o teamă sfântă de a nu avea măcar un gând murdar pentru că eram în prezenţa Lui. Am văzut ce înseamnă să îl celebrezi şi să îi aduci laudă ne-ncetat pentru minunile pe care le face zilnic în viaţa noastră. În Johannesburg există un respect deosebit faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrările Lui.De asemenea acest respect se dă şi slujitorilor lui Dumnezeu. Încă din aeroport am experimentat acest lucru când unul dintre oamenii lui Dumnezeu (un pastor), ne-a pus să ne rugăm o oră în limbi sau să îi aducem laudă. Apoi am asistat chiar în aeroport la convertirea câtorva suflete cărora Duhul Sfânt le-a cercetat inima prin propovăduirea Evangheliei de către unul dintre oamenii care făceau parte din echipa care ne-a întâmpinat la aeroport.
Au urmat zile în care am studiat în aprofunzime Cuvântul lui Dumnezeu în mai multe forme ( din greacă, ebraică, sau alte traduceri noi), pentru a înţelege mult mai profund esenţa mesajului cuprins în diverse pasajedin Scriptură în care se vorbea despre cine suntem noi în Hristos şi despre faptul că la cruce, Domnul Isus a câştigat pentru noi biruinţa asupra tuturor bolilor, necazurilor, problemelor şi ca în Hristos suntem mai mult decâtbiruitori asupra oricăror circumstanţe nefavorabile din viaţa noastră. Deasemenea în fiecare zi există un timp în care aveam întâlnire personală cu un pastor care se ruga în mod specific pentru problema noastră de sănătate. În aceste 3 săptămâni am văzut cum Dumnezeu care este un Dumnezeu al imposibilului aduce din nefiinţă în fiinţă la porunca Lui orice mădular lipsa, am început să îmi mişc picioarele mult mai mult, să le simt şi mai mult decât atât am primit un rinichi de la Domnul. Eu care din 2003 sufeream de insuficienţă renală din cauza unei infecţii care mi-a creat multe probleme ani de zile, având şi septicemie imediat după operaţie, acum sunt un omnou. Pot consuma orice fel de băutură cu acid şi orice fel de aliment, ceea ce până la plecarea mea în Africa de Sud nu era posibil deoarece făceam urâte crize renale despre care prietenii mei ştiu foarte mult deoarece au fost martorii multor crize de genul acesta. Însă Slăvit fie Dumnezeu care face minuni căci acum numai am nici un fel de problemă renala. În afară de videcarea mea în Africa de Sud am avut parte de multe experienţe puternice, ochii mei au văzut multe minuni înfăptuindu-se la Cuvântul Lui Dumnezeu şi am înţeles că la Dumnezeu chiar toate lucrurile sunt cu putinţă cum de asemene îi sunt cu putinţă şi aceluia care crede în puterea Sa vindecătoare. Am văzut oameni muribunzi care la Cuvântul Domnului s-au ridicat în capul oaselor ba încă au alergat ceea ce era cu neputinţă dacă nu era intervenţia Sa supranaturală. Toate acestea au contribuit la întărirea mea spirituală mărindu-mi încrederea în puterea şi divinitatea Domnului Isus.

Cine sunt oameni care îţi stau alături şi ce ne poţi spune despre ei?

Îmi place să spun şi să cred că am foarte mulţi prieteni nu fără să îi împart însă pe categorii, amici, fraţi, prieteni buni. Pe lângă aceştia există un mic grup de oameni foarte speciali pt mine care au şi o poreclă “Echipă de intervenţie”, sau prietenii ologului din Marcu 2:1-12. Oameni foarte speciali pt mine prin care Dumnezeu mă şlefuieşte, mă îmbărbătează, mă iubeşte, mă creşte, mă sfătuieşte şi mă îndruma pe calea Să. Oameni care cred în vindecarea mea şi în chemarea mea la slujire. Oameni care mă tratează că pe un om normal şi nu că pe un invalid. Oameni care ştiu să îmi şteargă lacrimă şi ştiu să mă facă să plâng şi să mă îndrept când greşesc. Am poate fără lipsă de modestie spun, cei mai minunaţi prieteni. Ei mă duc la biserică săptămânal, pe la conferinţe şi tabere, vorbim ore la ţel, mă vizitează. Ce aş putea să îmi doresc mai mult? Dragostea lui Dumnezeu arătată prin ei mă ajută să cresc şi să mă maturizez, să învăţ să lupt şi să numai fiu dependenţa de oameni ci de Dumnezeu. Alături de ei mă simţ iubită şi apreciată, mă simţ folositoare şi puternică, mă simţ specială şi frumoasă. Există o persoană specială în viaţă mea prin care Dumnezeu mă vindecă emoţional, şi nu numai, mă ajută să fiu cerebrală, mă şlefuieşte şi mă modelează ajutându-mă să renunţ la dorinţele E-ului meu, mă ajută să înţeleg ce înseamnă asta. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă; Dumnezeu este un Dumnezeu al imposibilului; Totuşi îi vine la timp celui ce ştie să aştepte.” Şi pentru asta îi sunt veşnic recunoscătoare şi mulţumitoare lui Dumnezeu care face toate lucrurile frumoase la vremea lor.

Ai planuri de viitor?

Să merg sub călăuzirea Lui având discernământ pentru a şti cum, când, unde să merg. Am în plan să continui şcoală de consiliere Ellel de la Timişoara unde merg de 1 an, şi apoi conferinţele şi şcoală de vindecare prin Cuvântul Lui Dumnezeu şi la care Dumnezeu prin Duhul Sfânt m-a chemat în mod profetic şi foarte personal. Îmi doresc să merg şi în Israel dar la timpul şi momentul hotărât de El. De asemenea am încredinţarea că voi mai merge cu ajutorul lui Dumnezeu încă o dată în Africa de Sud. O altă dorinţă a inimii mele este să mă căsătoresc şi împreună cu soţul meu să îl slujim şi să îl lăudăm prin viaţă noastră pe Dumnezeul cel Atotputernic aşteptându-mi astfel vindecarea completă în trup şi suflet  pe care El mi-a promis-o. Până atunci însă nu laş că această dorinţă a inimii mele să mă împiedice să îl slujesc pe Dumnezeu în starea şi condiţia pe care o am în prezent căutând astfel voia Lui în orice împrejurare şi stare emoţională, fizică, sufletească, investind cu înţelepciune acest timp de har în care caut să plac lui Dumnezeu şi nu vre-unui om. Mă rog şi postesc pentru ca Galateni 2:20” să devină un motto al vieţii mele creştine în prezent şi în viitor chiar dacă pt această va fi nevoie de multă zdrobire şi multă renunţare. Îmi doresc să fiu o mărturie vie a dragostei Sale şi toate aceste dorinţe ale inimii mele le-am pus la picioarele Lui şi spun doar atâta. Facă-se doar voia Lui şi totul spre Slavă Lui.


Câteva sfaturi pentru tinerii din generaţia noastră; în special pentru cei care sunt în suferinţă şi nu au nici o speranţă?

Dumnezeu m-a invitat prin Cuvântul Său la a-L cunoaşte în mod intim, profund. Această invitaţie este valabilă pentru fiecare dintre noi.
În Luca 4:18 Domnul ne spune :„Duhul Domnului este peste Mine, pentruca M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes să tămăduiesc pe cei cu inimă zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” Domnul ne transmite prin cuvintele Sale din Luca 4:18 că El nu a venit că noi să ducem o viaţă plină de suferinţa ci a venit să ne vindece şi să ne elibereze.
Ceea ce mi-a schimbat în mod radical percepţia cu privire la fiinţă lui Dumnezeu şi trăirea mea în intimitatea Lui este înţelegerea caracterului Sau, a frumuseţii Sale care are puterea să ne fascineze şi să ne atragă tot mai mult către El.
Domnul este conştient de luptele prin care trecem în fiecare zi şi mai ales de suferinţa noastră care a venit odată cu căderea în păcat. Asta este şi motivul pentru care a venit pe pământ, să ia suferinţa noastră asupra Lui şi să ne dea speranţa.
Aş vrea să le transmit tinerilor că îi înţeleg şi ştiu ce înseamnă suferinţa atât fizică cât şi emoţională. Dar Domnul mi-a arătat adevărul şi îi încurajez să îl lase să îi cerceteze şi să le arate dacă suferinţa din viaţă lor vine sau nu de la El. Dacă suferinţa lor nu are că urmare roadă Duhului Sfânt “dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blindeta, infrinarea poftelor. (Galateni 5:22-23) ci le aduce frustrare, tristeţe, depresie şi amărăciune atunci această suferinţa este falsă  Prin această falsă suferinţa satan vrea să ne îndepărteze de Dumnezeu, să ne facă să credem că Domnul ne vrea răul şi vrea să ducem o viaţă mizerabilă în boală şi sărăcie şi nu trebuie să-l lăsăm să aibă vreun câştig de la noi. Dacă ne aflăm în această situaţie să-l rugăm pe Domnul să ne deadiscernământ şi să ne schimbe atitudinea, să nu ne resemnăm ci să-l rugăm pe El să aducă vindecare şi schimbare  în vieţile noastre cu credinţa că El o face pentru că ne iubeşte. Există însă şi o suferinţa veritabilă şi prin care trebuie să trecem toţi, prin care a trecutb Domnul Isus, apoi apostolii şi biserică lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie în 2 Corinteni 12:10 De aceea simţ plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strîmtorări, pentru Hristos; căci cînd sînt slab, atunci sînt tare. Această suferinţa este pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi este menită să ne formeze caracterul, să ne aducă victoria şi bucuria împreună cu Domnul.
Speranţa noastră este în Isus, în faptul că El nu a rămas pe cruce ci a înviat aducându-ne mântuire, vindecare şi eliberare în Numele Sau şi o chemare de a veşti această speranţa. Cu toţii suntem chemaţi la această indiferent de situaţia în care ne aflăm, acesta este scopul pentru care eu trăiesc şi pentru care îi îndemn pe tineri să trăiască o viaţă cu scop.
Depinde doar de noi dacă ne asumăm sau nu responsabilitatea unei trăiri cu sens….

Mulţumim Mariana pentru exemplul tău.

Fie ca fiecare din noi să învăţăm să scriem istorie pentru Dumnezeu cu fiecare respiraţie!!!





In continuare vom vedea un capitol al  Dragostei..din 1 Corinteni 13 ...









 ♥ Dragostea. 


1 Corinteni 13:1 Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.
1 Corinteni 13:2 Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.
1 Corinteni 13:3 Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
1 Corinteni 13:4 Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
1 Corinteni 13:5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
1 Corinteni 13:6 nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
1 Corinteni 13:7 acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
1 Corinteni 13:8 Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
1 Corinteni 13:9 Căci cunoaştem în parte, şi prorocim în parte;
1 Corinteni 13:10 dar când va veni ce este desăvârşit, acest "în parte" se va sfârşi.
1 Corinteni 13:11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
1 Corinteni 13:12 Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
1 Corinteni 13:13 Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.




In Ioan 3:16 vedem Iubirea LuI Dumnezeu fata de om :)in acest verset se intelege cat de mult ne.a iubit El..incat L.a dat pe Singurul Lui Fiu sa moara pentru pacatele mele si ale tale..





IUBIREA LUI DUMNEZEU FATA DE OM

Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:
"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă". Psalmul 145,15.16.
 Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu : legea iubirii : aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi pălămida : dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă : au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
 "Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu : toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face fericiţi pe copiii Săi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava Ta", Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4,2; Mica 7,18).
 Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1,18). "Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere" (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: "Doamne, arată-ne pe Tatăl", Domnul Hristos i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: 'Arată-ne pe Tatăl'?" (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii 'să dau drumul celor apăsaţi'" (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunţat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când rostea mustrările Sale tăioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească pe El, care este calea, adevărul şi viaţa. Ei L-au lepădat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arăta o blândeţe plină de compasiune. Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o atentă purtare de grijă pentru alţii. Orice suflet era preţios înaintea Sa. În timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divină, El Se pleca cu gingăşie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toţi oamenii suflete căzute în păcat, pentru mântuirea cărora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu "arătat în trup" (1 Timotei 3,16).
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit "om al durerii", pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. "Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu : acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: "Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau" (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai mult iubit de Tatăl Meu; căci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos".
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai El care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu". El L-a dat nu numai să trăiască printre oameni, să poarte păcatele lor ci să moară ca jertfă pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos "nu-I este ruşine să-i numească fraţi" (Evrei 2,11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.
Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,1). Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care : prin legătura cu Domnul Hristos : pot în adevăr să devină vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător.